Și
poate știi și tu, că viața cu un copil până în doi ani e transpirație, e cursă,
e maraton, sudori peste sudori. Că uneori nici nu
ai timp să respiri. Adică uiți să bei apă, mănânci pe apucate,tragi un pieptăn
în păr din când în când, o bluză necălcată, de câte ori n-ai adormit așa,
căzând deodată lâng-al tău pui.
Eu știu că nu sunt perfectă.
Dar poate dacă mă uit la copilul meu, dacă îl văd cum crește
sănătos, cum zâmbește, cum mă iubește, cum se transformă din prunc în băiețel,
poate că asta... e undeva în apropierea perfecțiunii.
Nu, nu sunt perfectă.
Sunt o mamă care mai trântește, care mai țipă, care își mai dorește
să fie singură, căreia îi este dor de ea dinainte, care ar vrea uneori să fugă
undeva-n lume fără bagaj.
Și sunt aceeași mamă care imediat după s-ar întoarce spășită, râzând de ea
însăși, unde-mi stătea capul, dar ce credeam eu că fac, dar tare-mi mai place
să visez.
Văd adesea în jur părinți și simt că nu mă regăsesc în ei. Hai măi,
că nu-i așa greu. Hai măi, că e frumos cu un copil, cu doi, cu trei. Hai măi,
că înainte nu era așa de la superlativ totul.
Le-aș face semn să tacă. Dacă lor nu le-a fost așa, nu înseamnă că mie mi-e la
fel. Sau dacă ei au uitat, nu înseamnă că eu sunt vinovată că le-o amintesc.
Și da, e frumos, e de nepovestit până să se întâmple. Adică până nu
îți ai copilul în brațe, pe umeri, lângă tine, cu tot ce are el mai bun, mai
nou pentru tine, mai greu pentru el, nu, n-ai cum să înțelegi. Nu înțelegi cum
funcționează un copil până nu îl ai. Dar, ce, e mașinărie? Nu, nu e.
Sau poate că e un fel mai frumos de roboțel cu suflet. Pe care-l
programezi să spună mama, tata, caca, pipi. Apoi îl înveți să mănânce, să
meargă, să deseneze, să modeleze plastilina, să fie om mare.
Eu nu-s perfectă, dar copilul meu îmi arată că pot fi. Prin el.
Prin iubirea pe care i-o dau. Uneori mai fisurată, alteori târzie,
uneori mai revoltătoare, alteori de-a gata, acolo, să-l aștepte, să-l
întâmpine, să-l păzească, să-l acapareze cu totul. Așa-i iubirea de părinte.
Perfectă.
O îmbrățișare, o jucărie, un trezit în noapte, un dat pe tobogan în
parc, un bălăcit în apă, un scuturat de lacrimi și luat de la capăt. Lucruri ca
acestea ne fac să fim perfecte pentru ei.
Să nu ne zică nouă că suntem imperfecte. Știm asta. Și ar trebui să
ne mândrim cu ea. Cu imperfecțiunea de mamă. Doar așa am născut fericirea.
Prin imperfecțiune.
Text: Karina
Simion, Micul Marc
